Sfântul Ioan a lui Dumnezeu

S-a născut şi a murit pe 8 martie. S-a născut în Portugalia în 1495 şi a murit în Granada (Spania), în 1550, la vârsta de 55 de ani.

Provine dintr-o familie săracă dar cu multă credinţă. Mama lui a murit când el era încă tânăr, iar tatăl lui a murit ca călugăr într-o mănăstire.

În tinereţea sa a fost păstor, foarte bine văzut de către stăpânul pentru care lucra. I-a fost propus să se căsătorească cu fiica stăpânului şi să devină moştenitorul averilor lui dar el nu voia să se compromită în vre-un fel căci dorea să se dedice activităţilor spirituale.

A fost soldat în armata lui Carol al V-lea şi a participat la bătălii renumite. Viaţa de soldat l-a întărit dar i-a procurat şi multă suferinţă. Preasfânta Fecioară l-a salvat de la spânzurătoare după ce a eşuat într-o misiune de gardian la un depozit. Colonelul sub a cărui ordine era hotărâse să-l spânzure dar el s-a încredinţat Preasfântei Fecioare şi a fost salvat anulându-i-se pedeapsa. A renunţat la oaste căci înţelese că nu era aceasta menirea lui.

Plecat din armată a ales să facă apostolat şi a început să vândă pe stradă cărţi şi articole religioase. La intrarea lui în oraşul Granada a văzut un copil foarte amărât şi a voit să-l ajute. Acel sărman copil era de fapt Pruncul Isus ce i-a spus: “Granada va fi crucea ta” şi a dispărut.

Pe străzile din Granada ca vânzător ambulant, îl ascultă pe Sfântul Ioan din Acvila care predica acolo misiunile. Într-una din predici, pe când misionarul vorbea despre păcat, omul nostru s-a aruncat în genunchi şi a început să strige: “Ai milă de mine, Doamne, căci sunt un păcătos“, şi a început să strige în stradă, cerându-i iertare lui Dumnezeu. Avea pe atunci 40 de ani.

S-a spovedit la Sfântul Ioan din Acvila şi, el însuşi şi-a propus o penitenţă specială: să se comporte ca un nebun pentru ca lumea să-l umilească şi să-l facă să sufere.

A împărţit săracilor tot ceea ce adunase în librăria lui şi umbla pe străzile oraşului cerând iertare lui Dumnezeu.

Lumea îl considera nebun şi-l umilea lovind-ul chiar şi cu pietre.

L-au dus la o casă de nebuni şi angajaţii de acolo îl loveau puternic, căci acesta era modul de a-i controla şi a-i trata. Ei se mirau că Sfântul Ioan primea cu plăcere loviturile şi i le oferea lui Dumnezeu. În acelaşi timp îi corecta pe gardieni asupra comportamentului lor brutal.

Sfântul Ioan a lui Dumnezeu vede în cel bolnav chipul lui Dumnezeu. Experienţa grea de la casa de nebuni a fost providenţială pentru că a înţeles cât de greşită era metoda torturii cu care urmăreau să-i vindece pe acei bolnavi mentali. Ieşit din spital a fondat un spital; deşi avea prea puţine noţiuni de medicină avea să demonstreze că metodele lui erau mult mai eficiente ca cele ale medicilor. Cu exemplul lui avea să înveţe că trebuie vindecat sufletul mai întâi şi apoi trupul. Persoanele consacrate care aparţin institutului religios fondat de dânsul astăzi vindecă bolnavii de prin toate continentele, folosindu-se de bunătate, înţelegere, în loc de tortură şi rigiditate.

Când Sfântul Ioan din Acvila s-a întors în oraş şi a aflat că cel pe care-l convertise era închis într-o casă de nebuni s-a dus şi l-a eliberat, învăţându-l să renunţe la acea formă de penitenţă. De atunci Sfântul Ioan s-a dedicat unei adevărate “nebunii de iubire”: îşi dedică viaţa şi se foloseşte de toate puterile lui pentru a-i ajuta pe cei mai nevoiaşi, din iubire faţă de Cristos, pe care-l reprezenta.

Închiriază o casă veche şi adăposteşte în ea pe bolnavi, cerşetori, bătrâni, nebuni, orfani şi pe cei loviţi de orice fel de nenorocire. Pe tot parcursul zilei se îngrijeşte de ei cu iubire fiind el însuşi asistent medical, bucătar, şef, părinte, prieten şi frate tuturor. Noaptea iasă–n stradă şi cerşeşte pentru săracii săi.

Devine cunoscută vocea lui pe străzile Granadei. Purta cu el traiste şi oale strigând: “Faceţi bine fraţilor, pentru binele vostru!”. Lumea ieşea şi-i dădea ceea ce le rămânea de pe mesele lor. Pe la miezul nopţii se întorcea acasă şi se dedica serviciilor necesare prin spital. Spre dimineaţă se odihnea până pe la răsăritul soarelui. Un adevărat erou a carităţii.

Episcopul, admirând activitatea Sfântului Ioan a adăugat alte două cuvinte la numele lui original; îl numea Ioan a lui Dumnezeu şi de atunci înainte aşa îl chema toată lumea. Mai târziu, cum acest om îşi schimba mereu hainele cu săracii în schimbul altor mai rele, preotul i-a dat o tunică neagră, ca o uniformă, cu care s-a îmbrăcat până la moarte. Aşa s-au îmbrăcat persoanele consacrate din institutul fondat de Sfântul Ioan a lui Dumnezeu.

Într-o zi a luat foc spitalul şi Sfântul Ioan a intrat înăuntru de mai multe ori pentru a-i salva pe bolnavii di-năuntru. Nu a suferit nici-o arsură deşi trecea prin flăcările mari. A reuşit să-i salveze pe toţi.

Într-o altă zi râul a ieşit din matcă şi s-a revărsat; în calea lui aduna trunchiuri de copaci şi alte feluri de lemne pe care Sfântul Ioan le-a strâns pentru că avea mare nevoie de lemne pentru iarnă, întrucât în Granada iarna este foarte rece şi celor în vârstă le place să se încălzească în jurul vetrei. Unul dintre colaboratorii lui, mai tânăr, a înaintat prea mult în apă şi l-au luat curenţii. Sfântul Ioan s-a aruncat în apă sărindu-i tânărului în ajutor, şi cum apa râului era rece, aceasta a favorizat boala artritei de care Sfântul Ioan suferea. De atunci a trebuit să suporte dureri îngrozitoare.

După multe eforturi, posturi şi nopţi nedormite, fiind mereu la dispoziţia bolnavilor, sănătateaSfântului Ioan a lui Dumnezeus-a slăbit aproape de tot. El încerca pe orice cale să ascundă durerile care-l turmentau zi şi noapte dar, în final nu mai reuşea să le camufleze. Artrita îi sucise picioarele ce-l doreau foarte tare. O bătrână doamnă din oraş a obţinut de la episcop permisiunea de a-l lua la ea în casă pentru a-l îngriji. Sfântul Ioan s-a retras în biserică şi în faţa tabernacolului s-a rugat cu fervoare mai înainte de a părăsi spitalul. I-a încredinţat îndatoririle lui Antonio Martin, un om pe care el îl convertise şi care se consacrase între timp, iar acestuia i-a cerut să se lase ajutat de un alt om pe care Antonio îl ura. După ce i-a împăcat Sfântul Ioan a reuşit să-i convingă să colaboreze cu el în favoarea celor săraci, ca buni prieteni.

Ajuns la casa  bătrânei doamne, Sfântul Ioan a exclamat: “Aceste comodităţi sunt prea mult lux pentru mine care sunt un sărman păcătos”. Acolo au încercat să-l vindece dar era deja prea târziu.

Pe 8 martie 1550, simţind cum moartea se apropie, s-a îngenuncheat şi s-a rugat astfel: “Isuse, Isuse, în mâinile tale mă încredinţez!” Şi a murit în genunchi. Muncise din greu timp de zece ani dirijând spitalul săracilor, cu aşa mari probleme economice că uneori nici nu avea curajul să iasă în stradă datorită datoriilor pe care şi le făcuse; cu umilinţă, deşi era cel mai sfânt din oraş, se considera cel mai nedemn păcătos. Cel ce fusese lovit cu pietre de către oameni a fost condus de episcop la cimitir, de către autorităţile civile şi mulţi alţi oameni, cum se cuvine unui om sfânt.

După moarte a obţinut mari minuni în favoarea celor ce erau devotaţi lui. A fost beatificat de către Papa Urban al VIII-lea, pe 1 septembrie 1630, şi canonizat de către Papa Alexandru al VIII-lea, pe 16 octombrie 1690. A fost numit patronul spitalelor şi a celor bolnavi.