Sfânta Tereza a Pruncului Isus

S-a născut în Franţa, în oraşul Alecon, pe 2 ianuarie 1873, din Luis Martin şi Acelia Maria Guerin, ambii venerabili. A murit în 1897 şi în 1925 Papa Pius al XI-lea a canonizat-o, proclamând-o mai târziu patroană universală a misiunilor. O chema “steaua pontificatului meu” şi o definea “uragan de glorie”, datorită afectului şi devoţiunii care o însoţeau în popor pe această tânără călugăriţă carmelitană. A fost proclamată Doctor al Bisericii de către Ioan Paul al II-lea, pe 19 octombrie 1997 (ziua universală a misiunilor).

«Întotdeauna mi-am dorit să fiu o sfântă, spunea Tereza în autobiografia ei dar, din păcate, mi-am dat seama, atunci când m-am comparat cu sfinţii, că între ei şi mine este aceiaşi diferenţă care este între un munte a cărui vârf se pierde printre nori şi bobul de nisip călcat în picioare de trecători. În loc să mă descurajez mi-am spus că bunul Dumnezeu nu inspiră dorinţe care nu pot fi realizate şi de aceea, deşi neputincioasă, pot să aspir la sfinţenie; nu pot ajunge să fiu mai mare şi trebuie să mă accept aşa cum sunt, cu toate imperfecţiunile mele, dar voi încerca să ajung în cer pe calea cea mai dreaptă, cea mai scurtă, pe o cale nouă. Aş vrea să găsesc un lift care să mă urce la Isus, pentru că sunt prea mică ca să urc pe calea grea a perfecţiunii».

Tereza era cea mai mică dintre cele cinci fiice. Mai avea doi fraţi care muriseră. A avut o copilărie fericită. Avea o mare stimă pentru părinţii ei. «N-aş putea să explic cât de mult îl iubeam pe tatăl meu, spunea Tereza: admiram la el tot ceea ce era».

Când avea cinci ani mama ei a murit şi brusc s-a întrerupt fericirea copilăriei ei. De atunci o umbră de tristeţe a însoţit-o, deşi viaţa ei în familie era foarte liniştită şi domnea iubirea reciprocă. A fost educată de către surorile ei, mai ales cea de a doua, şi de către tatăl ei, care a dezvoltat un afect matern şi patern pentru Tereza.

Cu el a învăţat simplitatea; a învăţat să se roage şi să-i ajute pe cei nevoiaşi. La vârsta de nouă ani, sora ei, care era pentru ea “a doua mamă”, a intrat în mănăstirea carmelitană din oraşul lor. Din nou Tereza a suferit mult şi creşte în ea convingerea că şi ea era chemată să devină călugăriţă carmelitană.

În copilărie a caracterizat-o capacitatea ei de a fi «în mod special»decisă în a menţine legătura dintre lucrurile în care credea sau cuvintele pe care le spunea, şi deciziile ce urmau luate, oricare ar fi fost acestea. De exemplu, dacă tatăl ei de pe scară îi spunea: «fereşte-te căci dacă cad te strivesc» ea se apropia mai mult de scară răspunzând: «dacă tata va muri eu nu voi mai suferi văzându-l murind pentru că voi muri împreună cu el». Sau atunci când se pregătea să se spovedească se întreba «dacă ar fi trebuit să-i spună preotului că-l iubea din toată inima, dat că vorbea cu Isus prin persoana preotului».

La doar cincisprezece ani era convinsă de vocaţia ei ca călugăriţă carmelitană. Fiind minoră nu-i era posibil să intre în mănăstire. A hotărât să se ducă în pelerinaj la Roma şi să-i ceară aprobarea direct Papei. I-a cerut să-i admită intrarea în mănăstirea carmelitanelor. Papa i-a răspuns: «vei intra dacă aceasta este voinţa Domnului». Spunea Tereza că Papa avea o expresie atât de penetrantă şi convingătoare că i-a rămas întipărită-n inimă.

În mănăstire a trăit mai profund două mistere: copilăria lui Isus şi pătimirea lui. Din acest motiv a cerut să fie chemată Sor Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe. S-a oferit lui Dumnezeu ca instrument de expiaţie în favoarea păcătoşilor. Încerca să renunţe la ideea că viaţa creştină înseamnă multe şi mari înfăptuiri şi a ales să păşească cu bucurie pe calea «pruncului care, fără frică se abandonează în mâinile tatălui său».

La 23 de ani s-a îmbolnăvit de tuberculoză; a murit un an mai târziu în braţele surorilor ei în Mănăstirea Carmelului. În ultima perioadă a păstrat o bogată corespondenţă cu doi preoţi misionari. Unul dintre ei era în Canada iar celălalt în China. S-a rugat necontenit pentru ei. Tocmai de aceia Pius al XII-lea a numit-o patroana misiunilor.