Sfântul Benedict Cottolengo
Iosif Benedict Cottloengo, cel mai mare dintre cei 12 fii a lui Iosif Anton Bernardin şi Angela Calerina Benedicta Chiarotti, s-a născut în după-amiaza zilei de 3 mai 1786 în Bra, Italia. Datorită circumstanţelor provocate de către revoluţia franceză, Cottolengo a fost obligat să-şi completeze studiile în teologie în mod clandestin. În iunie 1811 a fost hirotonit preot şi imediat după aceia a fost numit adjunct în Corneliano de Alba unde celebra Sfânta Liturghie la ora trei noaptea pentru ca oamenii să poată participa, mai înainte de aşi începe activităţile. Le spunea: “recolta va fi mai bogată cu binecuvântarea lui Dumnezeu”.
La Torino a obţinut Doctoratul în teologie şi mai târziu a fost numit canonic. Această numire nu-i dădea nici-o satisfacţie şi a trecut printr-o mare criză, întrucât simţea nevoia de a face mai mult pentru comunităţile creştine care nu puteau dispune de prea mare ajutor.
Când a trebuit să asiste, neputincios, la moartea Anei Maria Gonnet, care era însărcinată şi înconjurată de către ceilalţi fii care o plângeau, a simţit că acela era momentul de a face mai mult pentru oameni. Acea femeie suferea de o boală necunoscută şi avea nevoie să fie ajutată în mod continuu. Deşi aşa nu a fost primită în vre-un spital pentru că sarcina era înaintată şi era foarte săracă. Preotul a încercat s-o ajute la naştere, într-o baracă, dar n-a putut s-o salveze şi a murit în braţele lui, tocmai pe când îi administra sfintele sacramente. Cottolengo reuşeşte să-l boteze pe copil, mai înainte ca şi acesta să moară. În faţa acestei tragedii preotul se emoţionează adânc şi decide să vândă tot ce are, până şi mantia lui, închiriază câteva instrumente şi începe o activitate de binefacere, dăruind casă şi masă unei bătrâne paralizate, începând de pe 17 ianuarie 1828; a numit această iniţiativă “volta rossa”. În scurt timp acest loc devine un centru de ospitalitate pentru cei ce nu erau primiţi în spitale.
Pius al IX-lea numea acest loc “casa minunilor”. Când autorităţile i-au cerut să închidă casa, ca o precauţie împotriva epidemiei de holeră din anul 1831, Cottolengo şi-a încărcat pe un măgar lucrurile lui şi, însoţit de două surori a prăsit oraşul Torino. În loc să se descurajeze el spunea: “plantele pentru a creşte mai mult şi pentru a da rod trebuiesc replantate din nou. La fel şi noi. Ne vom replanta şi vom creşte mai mult”. Şi s-a stabilit într-un cartier din afara oraşului, numit Valdocco, într-un edificiu abandonat. La intrare au pus un panou pe care era scris: «Caritas Christi urget nos!» (Iubirea lui Cristos ne întăreşte).
Astfel, opera lui Iosif Cottolengo s-a transformat în ceea ce mai târziu s-a numit “Mica casă a Divinei Providenţe”. Încet, încet s-au construit mai multe edificii. “Casa credinţei”, “Casa speranţei”, “Betleem”. Toate împreună el le-a numit “Arca lui Noe”. Acolo primea bolnavi nevindecabili. Un edificiu l-a destinat bolnavilor mentali pe care el îi numea “prietenii mei dragi”. Un alt edificiu l-a dedicat surdomuţilor şi un pavilion l-a dedicat invalizilor. Orfanii şi cei abandonaţi erau primiţi fără a le pune vre-o condiţie. Un scriitor francez spunea despre opera lui Cottolengo: “Aceasta este Universitatea carităţii creştine“.
Nu avea bani şi tot se gândea să-şi întărească activităţile şi spitalul. Tuturor le spunea cu bucurie: “Providenţei lui Dumnezeu îi este la fel de uşor să întreţină 500 ca şi 5000 de persoane”. Oamenii gândeau că “Mica casă a Divinei Providenţe” era ca o piramidă întoarsă care se sprijinea pe un singur loc: marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Modul în care lucra acest sfânt era cu totul şi cu totul întortocheat. Dacă lipseau ajutoarele necesare îngrijirii bolnavilor el îi întreba pe colaboratorii săi dacă mai erau paturi disponibile pentru bolnavi şi dacă răspunsul era afirmativ el replica: “Iată de ce nu primim ajutor!” Noi ne preocupăm de cele ce lipsesc în timp ce am putea pune la dispoziţie bolnavilor camerele pe care le avem libere. Când colaboratorii săi îi refereau că nu mai sunt locuri libere el răspundea: “atunci să-i primim şi pe cei care ne cer ajutor”. Dacă-i spuneau că “nu mai au pâine şi alte alimente” el răspundea: “să primim şi mai mulţi nevoiaşi”.
Admirabilă era credinţa oarbă a lui în Divina Providenţă; în continuu le explica colaboratorilor săi: “Poate ne va lipsi personalul şi altfel de lucruri dar Providenţa lui Dumnezeu nu ne va abandona nici-o dată”. Când îşi dădea seama că careva dintre ai săi lipsea în credinţă, el adăuga: “Dumnezeu răspunde cu ajutoare normale celor care se încred în el în mod normal dar el răspunde şi cu ajutoare extraordinare celor care au o credinţă extraordinară”. Şi, într-adevăr, Dumnezeu nu l-a abandonat nici-odată.
Din păcate natura lui destul de fragilă începea să cedeze şi el era din ce în ce mai slăbit. Nu mai avea aceiaşi putere pe care o avea la început. La 56 de ani, pe patul de moarte, spunea în glumă: “Măgarul nu mai vrea să meargă”. Ultimele cuvinte pe care cu greu le-a pronunţat erau o citaţie din Psalmul 122: “Ce mare bucurie atunci când mi-au spus: să mergem în Casa Domnului”. A murit la Chieri, Italia, sâmbăta, în ziua de 30 aprilie a anului 1849 şi l-au înmormântat pe 1 mai.
A părăsit “Mica Casă a Divinei Providenţe” pentru a oferi locul noului paznic. A fost beatificat de Papa Benedict XV în 1917, iar mai târziu a fost denumit un “geniu al binelui” de către Pius XI. Tot el l-a canonizat pe 19 martie 1934 împreună cu prietenul şi vecinul său Sfântul Ioan Bosco.